Descriere
Calciul este elementul chimic cu numărul 20 în tabelul periodic al elementelor.
Este un metal alcalino-pământos de culoare gri, cel de-al cincea element din punct de vedere al răspândirii în scoarța terestră.
Calciul este de asemenea al cincilea dintre cei mai răspândiți ioni dizolvați în apa mărilor, după sodiu, clor, magneziu și sulfați.
Calciul este cunoscut din anul 1808, când Sir Humpherey Davy împreună cu renumitul chimist suedez J. J. Berzelius, îl obțin prin electroliza clorurii de calciu, folosind un catod de mercur.
Separarea calciului metalic din amalganul de calciu rezultat din electroliză a fost realizata printr-o distilare in vid.
Calciul este unul din elementele de bază ale nutriţiei plantelor. Fără calciu, acestea nu se pot dezvolta.
Calciul dă forma şi consistenţa plantelor.
El este necesar în primul rând pentru ţesuturile în creştere, vârfurile plantelor, lăstari, fructe, dar şi acele rădăcini foarte fine care sunt şi cele mai active.
Spre deosebire de alte elemente, cum ar fi azotul, potasiul, magneziul sau fosforul, calciul nu este translocat în plantă, adică nu se mişcă dintr-un loc în altul, rămâne fixat în cea mai mare parte în pereţii celulari.
Cu alte cuvinte, necesarul de calciu al plantei este asigurat în permananţă de apa care este absorbită prin sistemul radicular.
Temperaturile ridicate, uneori excesive, dublate şi de o asigurare deficitară cu apă a plantelor, au caracterizat în mod desebit sezoanele de vară din ultimii ani, determinând apariţia carenţei de calciu, cu repercursiuni grave asupra producţiei de legume, atât din câmp cât şi din solarii.
În practica legumicolă sunt cunoscute o serie de simptome datorate unei aprovizionări deficitare, inconstante, cu calciu, cum ar fi:
- putregaiul apical al fructelor de tomate, ardei lung, gogoşar şi gras, pepeni verzi, şi pătlăgele vinete;
- avortarea fructelor de castraveţi;
- aşa numita „inimă neagră” la ţelină;
- brunificarea frunzelor din interiorul căpăţânilor de varză albă şi de Bruxelles;
- mici cavităţi în rădăcinile de morcov;
- piticirea cepei şi a cartofilor;
- arsura marginală a frunzelor de salată şi varză.
Din cele de mai sus se poate constata că o aprovizionare insuficientă cu calciu afectează direct producţia, uneori un procent şi de 50 % devenind necomercializabilă.
Efectul este atât direct cât şi indirect. Zonele afectate, fie fructe, fie frunze, fie rădăcini, devenind „porţi” de intrare pentru diverşi agenţi patogeni.
Principala cauză a apariţiei acestor simptome o constituie slaba aprovizionare cu apă a plantelor.
De cele mai multe ori, solul este bine aprovizionat cu calciu, dar acesta nu este preluat în cantităţi suficiente de către rădăcină şi nici nu este translocat, mutat, din ţesuturile mai bătrâne către cele mai tinere în creştere.
Cazurile când apare o astfel de situaţie sunt multiple.
Carenţa de calciu poate fi directă, când acest element lipseşte din soluţia solului, sau indirectă, când el există în sol dar nu este preluat pe măsura cerinţelor plantei, deoarece din diverse motive, planta nu absoarbe apă suficientă.
Când planta nu absoarbe apă suficientă? Când nu udăm suficient, sau când, din diferite motive, nu poate absorbi o cantitate mai mare de apă, pe măsura consumului.
Irigarea pe brazde, pe cărări, pe fitărăi, sau cum îi mai spune, acea irigare „în dinţi de fierăstrău”, odată sau cel mult de două ori pe săptămână, face ca la început să avem exces de apă, iar spre sfârşit, înainte de următoarea udare, să avem lipsă de apă.
Este bine de ştiut că atât excesul cât şi lipsa, conduc la o aprovizionare deficitară a plantelor cu apă şi implicit cu calciu.
Excesul de apă conduce la o asfixiere a rădăcinii şi la moartea în primul rând a acelor perişori radiculari foarte fini şi foarte activi.
Dar poate cele mai frecvente cazuri le întâlnim atunci când deşi udăm suficient, plantele nu absorb atâta apă pe cât consumă.
De exemplu:
- când umiditatea relativă a aerului este foarte ridicată, în câmp ca urmare a unui sezon de ploi continui cu nebulozitate ridicată, iar în solarii când aerisirea este insuficientă, cazul celor mai multe solarii din România;
- când sistemul radicular este slab dezvoltat, cum se întâmplă pe solurile grele, neaerate şi reci, cu deficit de fosfor în momentul plantării sau în cazul unui foliaj bogat ca urmare a unei fertilizări în exces cu azot şi care necesită un consum mai mare de apă pe care rădăcina nu-l poate asigura;
- când avem atac de ciuperci patogene de sol cum ar fi fuzarioza şi verticilioza, care împiedică o absorbţie normală de apă şi elemente minerale, prin blocarea vaselor conducătoare;
- o concentraţie mare de săruri solubile în soluţia solului, ca urmare a aplicării unor doze excesive de îngrăşăminte;
- un exces de ioni amoniu în soluţia solului, ioni care împiedică absorbţia calciului, aşa cum se poate întâmpla când fertilizăm cu doze mari de uree;
Temperaturile extrem de ridicate din lunile iulie, dar mai ales august, conduc la o rată foarte ridicată a transpiraţiei plantelor, cu toate încercările acestora de a-şi autoregla regimul hidric prin acele răsuciri ale frunzelor, prin închiderea stomatelor.
În aceste condiţii, sistemului radicular îi este adeseori aproape imposibil să asigure consumul de apă al plantelor.
Fenomenul se accentuiază atunci când se cultivă soiuri şi mai ales hibrizi neadaptaţi unor astfel de condiţii climatice nefavorabile.
Este vorba de acei hibrizi de tomate, ardei gras şi pătlăgele vinete cu creştere vegetativă puternică, şi care, cultivaţi în condiţii de sol improprii, raportul parte aeriană – parte radiculară, este mult în favoarea părţii aeriene.