Alunul de pădure (Corylus avellana) face parte din familia Betulaceae, genul Corylus incluzând cel puţin 11 specii de alun şi hibrizi.
Este nativ în Europa (Grecia, Cipru, Spania, Italia, Portugalia, Grecia şi Franţa), în vestul Asiei (Turcia), în nordul şi centrul Peninsulei Scandinave, în estul şi centrul Munţilor Ural, în Caucaz şi în nord-vestul Iranului.
Se prezintă sub formă de arbust (tufiș), având frunzele ovale, lung pețiolate, cu flori numite popular ”mâțișori”. Din punct de vedere botanic, fructul este o achenă.
Sistemul radicular este bine dezvoltat în lateral, dar în primii ani de la plantare rădăcinile cresc lent și nu pătrund prea adânc în sol. Coroana este globuloasă și deasă și poate ajunge la 3-5 m înălțime, formând 15-20 ramificații ce pornesc din zona coletului.
Alunul formează cinci subtipuri de muguri:
- Muguri vegetativi: plasați la baza ramurilor, pe drajoni și pe lăstari;
- Muguri micști unisexuați femeiești: situați în partea superioară a ramurilor anuale; din aceștia se vor forma inflorescențele femeiești;
- Muguri micști din care se vor forma lăstari ce au în vârf amenții (inflorescențele bărbătești) și 2-3 muguri femeiești la bază;
- Muguri amenți: din care se formează inflorescențele bărbătești;
- Muguri adventivi: aceștia sunt situați pe ramurile multianuale și pe rădăcină și sunt acoperiți de scoarță
Florile apar primăvara devreme (februarie – martie) înainte de înfrunzire. În mare parte soiurile de alun sunt autosterile (nu polenizează cu polen propriu), de aceea pentru o bună fructificare se recomandă plantarea de soiuri diferite în aceeași parcelă pomicolă.
Fructul de alun este comestibil, de tip achenă monocarpică (singură sau grupate 2 sau 4), cu pericarpul lignificat și învelit într-un involucru. Fructele apar în zona de vârf a lăstarilor, în perioada mai – iunie.
Ramurile – lăstarii (lujerii) sunt gălbui-cenușii, geniculați, pubescenți cu perișori roșcați; Frunzele alunului sunt caduce (căzătoare) de 5-12 cm lungime, cu baza inegală cordiformă, cu tendința de trilobare, marginea dublu-serată, pe partea inferioară pubescente – în zona nervurilor, de culoare verde, cu pețiol scurt de 1-2 cm.
Alunul are cerințe reduse față de temperatură, fiind destul de rezistent la ger. În faza de repaus vegetativ rezistă la temperaturi de -30℃ însă florile sunt afectate de temperaturi de -5℃. Temperaturile mai scăzute determină înghețarea amenților și a mugurilor vegetativi. După pornirea în vegetație, temperaturile sub -1°C determină înghețarea lăstarilor și pot compromite recolta.
Temperatura optimă pentru creșterea și fructificarea alunului este de 23-27°C.
Alunul are pretenții medii față de lumină, preferând expoziții cu insolație mijlocie. Cele mai bune rezultate se obțin pe versanți cu expoziție sud-vestică sau sud-estică.
Pentru plantarea alunului se aleg terenuri care nu sunt expuse la razele directe ale soarelui. Polenizarea alunului este anemofilă, din această cauză rândurile se vor amplasa pe direcția vântului predominant.
Alunul are cerințe mari față de apă, având nevoie de cel puțin 700 mm precipitații anual, cerințele cele mai mari fiind în lunile mai-iulie, însă nu suportă stagnarea apei în sol. În timpul polenizării are nevoie de o umiditate scăzută a aerului și de vânt slab, care să asigure o bună polenizare.
PLANTAREA ALUNULUI
Principalele lucrări pentru pregătirea terenului în vederea plantării sunt: curățirea, nivelarea, fertilizarea de fond, arătura adâncă (afânarea-scarificarea), dezinfectarea, parcelarea, bilonarea (dacă este cazul), asigurarea unei surse constante de apă.
În cazul în care pe terenul ales pentru plantare se regăsesc arbori sau arbuști spontani, rămășițe ale plantațiilor multianuale anterioare, se va efectua o defrișare minuțioasă, îndepărtând de pe teren și diferite pietre, trunchiuri și rădăcini mari. După defrișare terenul trebuie nivelat, urmărindu-se atât distrugerea mușuroaielor cât și umplerea cu pământ a șanțurilor și gropilor rezultate în timpul defrișării.
Următoarea operațiune este fertilizarea de fond și constă în introducerea sub arătura adâncă, înaintea plantării, a îngrășămintelor organice și mineralelor cu fosfor și potasiu.
În livezile de alun se recomandă ca fertilizarea de fond a solului să fie efectuată pe toată suprafața, deoarece sistemul radicular al pomilor valorifică din plin spațiul oferit în primii 3-4 ani, după plantare.
În următoarea etapă are loc afânarea adâncă sau așa numita “desfundare” a solului, ce are drept scop crearea unor condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea pomilor noi plantați.
Perioada optimă de plantare este toamna, când precipitațiile ajută la prinderea pomilor, iar lunga perioadă de repaus din timpul iernii ajută la acomodarea arbuștilor cu noile condiții de mediu.
Rădăcinile alunului se deshidratează ușor; în cazul în care puieții sunt transportați pe o distanță mare, rădăcinile se introduc într-un vas cu apă, pentru a fi rehidratați. Înainte de plantare rănile de pe rădăcini se elimină prin tăiere, operațiune denumită fasonare, care are ca scop menținerea unui sistem radicular cât mai sănătos.
Pentru menținerea umidității în jurul rădăcinilor și favorizarea prinderii puieților, are loc mocirlirea rădăcinilor.
După lucrările de pregătire ale materialului de plantat, urmează realizarea gropii, care se sapă cu 2-3 zile înainte de plantare sau chiar în aceeași zi. La plantare se recomandă o distanță de 6 m între rânduri și 4-5 m distanță între puieți, pe rând.
Alunul este o specie autosterilă și din acest motiv în parcelă se vor planta 2-3 soiuri diferite, marcându-se pe teren locul de plantare al arbuștilor.
Dacă terenul s-a lucrat corespunzător (scarificare la 60 cm), gropile trebuie să aibă următoarele dimensiuni: 50x50x50 cm.
În cazul în care terenul s-a lucrat superficial (20-30 cm), dimensiunile gropilor trebuie fie cât mai mari (100x100x80 cm).
Puieții se introduc în groapă, astfel încât toate rădăcinile să fie acoperite bine cu pământ și să se asigure un contact strâns între rădăcini și sol. După plantare, fiecare arbust se udă cu 10-15 litri de apă. Udarea se repetă de 5-6 ori în primul an de la plantare.
ÎNTREȚINEREA ALUNULUI
Una din cele mai importante lucrări de întreținere la alun este reprezentată de tăieri, care au rolul de a dirija creșterile naturale ale arbustului.
În primul an de vegetație alunul are o creștere lentă, acesta fiind motivul pentru care tăierile se vor efectua începând din cel de-al doilea an de vegetație. Aceste operațiuni se vor efectua în perioada de repaus vegetativ (ianuarie-februarie).
În cel de-al doilea an se aleg maxim 10 ramuri principale care trebuie să fie crescute uniform și să nu se umbrească reciproc. Alunul formează foarte mulți drajoni ce se vor elimina, deoarece consumă resursele necesare pentru fructificare.
În cel de-al treilea an coroana se menține aerisită iar dacă este nevoie, o parte din ramurile principale se elimină. În principal, alunul își formează singur coroana, dar trebuie intervenit anual pentru a evita aglomerarea ei.
Tăierile din anul următor trebuie să elimine drajonii, ramurile uscate sau pe cele bolnave. După ce arbustul a ajuns la capacitatea maximă de producție (după 6 ani de la plantare), tăierile vor urmări normarea încărcăturii de rod sau (dacă este cazul) stimularea fructificării, prin eliminarea lăstarilor cu vârsta de un an.
Când creșterile vegetative se reduc, trebuie aplicate tăieri de reîntinerire. Treptat, ramurile principale se scurtează cu 40% sau se elimină și vor fi înlocuite cu lăstari crescuți la baza coroanei.
Alunul poate fi condus cu monotulpină, aceasta având mai multe avantaje: reduce vigoarea plantei, permite suprimarea ușoară a drajonilor, tulpina are creșteri mai echilibrate, iar intrarea pe rod este mai timpurie. Plantele conduse astfel sunt bine luminate și dau producții mari și constante. Monotulpina favorizează mecanizarea lucrărilor în plantațiile de alun. Alunul formează de regulă numai ramuri de schelet de ordinul I și II iar pe acestea se află ramuri de semischelet și de rod.
Conducerea alunului sub formă de vas presupune formarea unui trunchi de cca. 60 cm și a unui număr de 4-6 șarpante, iar pe fiecare șarpantă câte 1-2 subșarpante. Mărirea numărului de șarpante în coroană, determină reducerea vigorii pomului.
Conducerea alunului în gard fructifer se face foarte ușor datorită particularităților sale de creștere: așezarea mugurilor pe 2 rânduri, îngroșarea și alungirea lentă a elementelor de schelet, garnisirea bună a șarpantelor cu ramuri de semischelet și de rod pe toată lungimea lor, flexibilitatea ramurilor. Unghiul de ramificare este variabil în funcție de soi.
Conducerea sub formă de tufă presupune menținerea a 6-8 tulpini, la fiecare plantă a căror prelungiri anuale vor fi scurtate la 70-80 cm, în vederea ramificării. În final, înălțimea plantei va fi de 3-3,5 m.
Recoltarea se face când fructele au ajuns la maturitate deplină (intervalul august-octombrie). Acest moment este semnalat de culoarea ciocolatie-roșcată a fructelor, stratul dintre coajă și sămânță este uscat, miezul este dulce, iar fructele se desfac ușor din învelișul de susținere (involucru).
Recoltarea se poate face manual, prin scuturarea arbustului și adunarea fructelor de pe jos sau prin ”culegerea” fructelor.
Dacă alunele au fost recoltate cu tot cu înveliș (involucru) acesta se va elimina imediat după recoltare.
Pentru a putea fi păstrate în condiții optime, fructele trebuie uscate timp de 4-6 zile, așezate în straturi subțiri.
Dacă alunele au fost uscate corespunzător, se pot păstra timp de 1 an în camere bine aerisite.
Știați că …?
Alunele de pădure reprezintă una dintre culturile cele mai străvechi şi sunt originare din Asia.
Manuscrisele chinezeşti de acum 5000 de ani menţionează alunele de pădure ca pe o hrană sacră, din ceruri.
Romanii şi grecii foloseau alunele de pădure în scopuri medicale. Medicul Dioscoride din Grecia Antică lăuda proprietatea alunelor de pădure de a vindeca tusea cronică şi răcelile şi de a ajuta la creşterea părului în zonele cu început de calviţie.
SOIURI de ALUN
Sortimentul de soiuri la alun este relativ redus la nivel mondial și este alcătuit din soiuri cu origine specifică, adaptate anumitor zone.
În România, sortimentul de soiuri este alcătuit din soiuri autohtone, la care se adaugă și unele străine.
Vâlcea 22
Soi românesc, cu plante de vigoare mică, cu mulți drajoni. Se conduce mai dificil cu monotulpină.
Înflorește timpuriu (ianuarie-februarie) și este protogin – homogam.
Fructul este mare (3,5–4,0 g), cu forma rotund-compresată, de culoare maroniu-deschis.
Miezul are un randament de 48%.
Maturarea se produce în decada a I-a a lunii septembrie.
Este precoce și este productiv, fructele sunt destinate consumului direct, este rezistent la ger și la boli.
Se recomandă în toate zonele țării, dar cu aport de umiditate prin irigare.
Anual se înmulțește la nivelul a 2.500-3.000 de plante, echivalentul a 3,5-5,0 ha.
Tonda Gentile delle Langhe
Soi de origine italiană, de vigoare medie. Se conduce ușor cu monotulpina, dar face multi drajoni.
Înflorește timpuriu (ianuarie-februarie) și este de tip protandra.
Soiul este precoce, foarte productiv și rodește an de an.
Fructul este mediu spre mic (2,3 g), de formă rotundă.
Miezul are un randament de 49%.
Maturarea fructelor este timpurie, începând cu decada a II-a a lunii august.
Este sensibil la Botrytis și la Eriophydae.
Este considerat cel mai valoros soi pentru industria de ciocolată.
Se poate cultiva în zonele cu ierni mai puțin geroase.
Actualmente, se înmulțește în cantitate de 2.000-2.500 plante/an, cu care se pot înființa 3,0-6,0 ha plantații intensive, în condiții de irigare.
Uriașe de Halle
Soi cu origine necunoscută, de vigoare mare, port erect și puțini drajoni. Se conduce ușor cu monotulpină.
Înflorirea este tardivă (martie) și este de tip homogama spre protandra.
Soiul este precoce și rodește bine și constant.
Fructul este mare (3,6 g), de formă ovoidală, alungită.
Randamentul în miez este de 48-49%.
Maturitatea fructelor se produce în decada a III-a a lunii septembrie.
Prezintă rezistență ridicată la bacterioză și alte boli.
Este rustic și rezistent la temperaturile scăzute din iarnă.
Soiul este recomandat pentru cultură în zonele cu climă continentală, în majoritatea arealelor favorabile alunului, cu irigare.
Se înmulțește prin marcotaj în cantitate de 2.000-2.500 plante/an, necesarul pentru realizarea a 3,0-6,0 ha plantații intensive/an.
Cozia
Soi de origine românească, cu plante de vigoare medie. Prezintă un număr mediu de drajoni/plantă. Se poate conduce ușor cu monotulpina.
Înflorește destul de timpuriu (ianuarie-februarie) și este de tip protogina.
Este precoce, produce mult și constant.
Fructul este mare sau foarte mare, de formă rotund-compresată.
Miezul are randament de 46,1%.
Maturarea fructelor are loc în decada I-a a lunii septembrie.
Are rezistență bună la temperaturile scăzute din iarnă și este rezistent la bacterioză și alte boli.
Producția ridicată, fructele mari și calitatea acestora, îl recomandă pentru plantațiile din zonele sudice si vestice ale României, în condiții de irigare, dacă precipitațiile anuale se situează sub 700 mm.
Se înmulțește în cantități relative reduse (700-1.500 plante/an), echivalând cu 1-2 ha plantații intensive.
Uriașe de Vâlcea
Soi de origine românească, de vigoare medie, cu port etalat și puțini drajoni. Se poate conduce ușor cu monotulpina.
Înflorește în perioada mijlocie (februarie-martie) și este de tip homogama cu tendința spre protandrie.
Soiul este foarte productiv și produce constant.
Fructul este foarte mare comparativ cu toate soiurile străine (4,9 g).
Randamentul în miez este de 48,5%.
Maturarea se produce în decada I-a a lunii septembrie.
Este rezistent la ger și boli, foarte productiv, cu fructe aspectuoase.
Se recomandă la înmulțire în zonele favorabile de cultură a alunului, in condiții de irigare.
Se înmulțește în cantități reduse, numai prin altoire (100-200 plante/an).
