Lucerna este o plantă furajeră din familia leguminoaselor, cultivată din cele mai vechi timpuri, mai întâi pe teritoriul Asiei, în zona de astăzi a Iranului, apoi în Grecia, unde a fost folosită ca plantă furajeră, la fel ca în zilele noastre.
La începutul secolului XVI lucerna a fost dusă de coloniștii spanioli în Mexic, de unde a ajuns în toată America.
În secolul XIX, planta va ajunge în Australia și Noua Zeelandă, unde, la început, au apărut probleme create de lipsa bondarilor (dar, la propunerea lui Charles Darwin au fost aduși, în 1885, bondari pentru a asigura polenizarea florilor de lucernă).
Este o plantă furajeră perenă, cu rădăcina pivotantă, care ajunge la 1-2 metri în sol, cu frunze trifoliate dispuse altern și flori albastru-violet, grupate în racem.
Lucerna înflorește începând cu luna mai, până în luna octombrie, iar durata sa de viață poate ajunge la 8-10 ani, însă, în producția agricolă, planta este valorificată timp de 3-4 ani.
Lucerna poate fi folosită ca nutreț pentru speciile de rumegătoare mari și mici, fiind foarte populară în rândul crescătorilor de bovine.
Folosită ca rație furajeră pentru rumegătoare, sub formă de nutreț verde, nutreț însilozat, granule sau brichete, lucerna conține cantități mari de minerale și vitamine:
- 0,8% calciu, care contribuie la sănătatea sistemului osos și la buna coagulare a sângelui;
- 0,18% fosfor, benefic pentru filtrarea toxinelor și pentru regenerarea celulară;
- 1,23% potasiu, vital pentru buna funcționare a inimii și a sistemului circulator;
- 0,22% magneziu, esențial pentru funcționarea sistemului muscular, dar și cu rol în sănătatea inimii, a sistemului digestiv și a celui osos;
- 0,2% sulf, care acționează ca un combustibil pentru celulele musculare;
- Săruri minerale;
- Substanțe estrogene, benefice pentru sănătatea sistemului reproducător;
- Vitaminele A si C, esențiale pentru sistemul imunitar, regenerarea celulară și sănătatea sistemului cardiovascular.
Soiurile românești de lucernă sunt rezistente la secetă și iernare, au valoare nutritivă ridicată, sunt potrivite pentru cultura pură sau în amestec cu trifoi sau ovăz și au o foarte bună adaptabilitate la condițiile pedoclimatice ale țării.
Rezistența lor în fața secetei și înghețului face exploatarea posibilă pentru o perioadă de 3-5 ani.
Cu toate acestea, trebuie avute în vedere câteva cerințe care favorizează producția de lucernă:
- temperatura necesară pentru germinația semințelor este de minimum 10°C și maximum 37°C;
- plantele tinere rezistă, sub stratul de zăpadă, la temperaturi de până la – 40°C
- pentru o producție însemnată de lucernă este nevoie de o cantitate de precipitații de aproximativ 550-600 mm anual;
- în ceea ce privește solul, lucerna se arată mult mai pretențioasă, cultivarea fiind posibilă numai pe soluri neutre și soluri slab alcaline. Soluri compatibile sunt cernoziomul, solurile brune și cele aluvionare.
Culturile de lucernă se înființează primăvara devreme sau la începutul toamnei, aceasta din urmă fiind considerată perioada optimă.
Lucerna este ajutată de culturile premergătoare care eliberează terenul devreme, cele mai indicate fiind grâul, orzul și cartoful timpuriu.
În ce privește lucerna semănată primăvara, aceasta poate urma culturilor de floarea-soarelui sau porumb.
Semănatul lucernei trebuie precedat de o lucrare de arătură realizată vara sau toamna, la adâncimea de 20-25 cm, și de nivelarea solului.
O altă lucrare, necesară înainte de semănat, care va pregăti patul germinativ și va facilita contactul semințelor cu solul, este mărunțirea și nivelarea terenului, realizată cu ajutorul combinatorului sau al grapei cu discuri.
Lucerna face parte din categoria plantelor care formează nodozități pentru fixarea azotului atmosferic, în simbioză cu bacterii din genul Rhizobium.
Nodozitățile de pe rădăcini asigură “azot gratuit” culturii de lucernă. De aceea, o măsură agronomică pentru maximizarea producție o reprezintă inocularea semințelor înainte de semănat.
Principalele lucrări de întreținere pentru culturile de lucernă sunt irigarea și combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor.
În primul an lucerna este foarte sensibilă la îmburuienare, mai ales în primele faze de vegetație, în cultură putând fi regăsite atât buruieni dicotiledonate cât și monocotiledonate.
De asemenea, lucerna se poate dovedi foarte sensibilă la acțiunea anumitor buruieni parazite, cum este cuscuta, o plantă parazitară care are capacitatea să elimine complet lucerna și trifoiul, împiedicându-le dezvoltarea încă din primele faze de vegetație.
Cea mai eficientă măsură de combatere a buruienilor o reprezintă folosirea soluțiilor de erbicidare, însă la fel de important este să vă asigurați că au fost achiziționate semințe sănătoase, lipsite de semințe de buruieni și resturi vegetale.
De asemenea, un rol important în combaterea bolilor și dăunătorilor îl are rotația culturilor, ca măsură preventivă.
Fiind o plantă perenă, lucerna poate fi atacată de un complex de boli care include viroze, bacterioze și numeroase micoze. Dintre cele mai păgubitoare, menționăm:
- Mozaicul lucernei (Marmor medicaginis) are o incidență destul de mare în cultură. Plantele atacate rămân mici, cu lăstarii și frunzele deformate.
- Făinarea lucernei (Erysiphe pisi) poate provoca distrugerea frunzelor și, astfel, mari pierderi de producție. Se manifestă prin apariția unui miceliu albicios pe frunze și tulpini.
- Pătarea brună a frunzelor (Pseudopeziza medicaginis) își face apariția primăvara, când putem observa pe frunze pete galben-brune, de mici dimensiuni. Boala duce la căderea frunzelor și compromiterea culturii.
- Ofilirea plantelor (Verticilium albo-atrum) reprezintă necrozarea (putrezirea) țesuturilor plantei.
- Rugina lucernei (Uromyces striatus) se manifestă în principal pe frunze, iar la atac puternic, și pe tulpini și bobocii florali, prin apariția de pete mici dense, de culoare brună.
Lucerna este atacată de un număr relativ mare de dăunători, printre care amintim:
- Buburuza lucernei (Subcoccinella vigintiquator punctata) este un dăunător care își face apariția începând cu luna mai și care atacă frunzele – adulții și larvele consumă parenchimul frunzelor și epiderma inferioară, iar ce mai rămâne din foliole – respectiv, epiderma superioară – se răsucește și se usucă.
- Gărgărițele frunzelor și rădăcinilor (Aramnichus ligustici, Hypera variabilis) apar primăvara și atacă rădăcinile (dacă sunt larve) sau frunzele (insectele adulte), putând duce, în caz de atac puternic, la compromiterea culturii de lucernă.
- Gândacul roșu al lucernei (Phytodecta fornicata) apare la debutul verii și atacă frunzele și vârful lăstarilor, planta rămânând desfrunzită.
- Tripșii (Thrips spp.) și dăunătorii din familia Miridae (precum ploșnița lucernei – Adelphocoris lineolatus și ploșnița de câmp – Lygus pratensis) atacă lucerna, cauzând pagube semnificative, în special lucernei de sămânță.
Deși lucerna este o plantă cu o bună rezistență la secetă, pentru obținerea unor producții ridicate, în lipsa precipitațiilor, este necesară irigarea culturii, o irigare eficientă putând avea ca rezultat creșterea substanțială a producției.
Nivelul și calitatea producției de furaj depind în mare măsură de modul în care este realizată recoltarea, alegerea unui moment prea tardiv, de exemplu, având ca rezultat o producție sub așteptări și un furaj de calitate slabă.
Recoltarea nu trebuie realizată când planta este complet înflorită, ci în perioada cuprinsă între începutul și mijlocul fazei de înflorire, mai ales în primul an de vegetație – în caz contrar, plantele se răresc.
În anii următori, recoltarea se realizează chiar mai devreme, la momentul îmbobocirii.
Coasele doi și trei se execută în momentul în care 30-35% din plante sunt înflorite.
Este important ca ultima recoltare din an să aibă loc cu cel puțin o lună înainte de apariția înghețului.
Plantele vor avea astfel suficient timp să acumuleze substanțe de rezervă, care vor asigura rezistența lucernei peste iarnă și o cultură puternică în primăvara următoare.
